In ultimii doi ani, modul in care organizatiile din Romania s-au raportat la resursa umana a suferit schimbari radicale. Daca nu mai devreme de in urma cu cca. un si jumatate mercenarii (cei care isi schimbau jobul mai repede de un an pentru o crestere salariala procentual exprimata in procente cu cel putin doua cifre) aveau foarte mare cautare pentru knowhow ul insusit la concurenta, iar pretul platit crestea la fiecare reangajare asemenea apartamentului de bloc comunist revandut de fiecare data cu profit, acum a sosit si momentul adevarului. Mercenarii nu mai pleaca (de buna voie), iar managementul cauta sa eficientizeze organizatia renuntand la capitalul uman nenecesar. Despre modul cum se decide institutional de cine ai sau nu ai nevoie intr-o organizatie am auzit atatea povesti, incat un blog nou ar avea cazuri si necazuri de povestit in fiecare zi.
Ceea ce as vrea sa subliniez insa, in linia titlului, si a unei autenticitati pe care incep sa o caut in ceea ce ne-a carcaterizat si ne caracterizeaza ca natie, sta in faptul ca vechii oieri aveau un obicei pe care "pastorii" contemporani l-au neglijat cu desavarsire: MASURISUL LAPTELUI. Ce inseamna asta? la momentul in care gospodarii satului trimiteau oile la sambra satului, ciobanii mulgeau toate oile si stabileau astfel cantitatea de produse care revenea fiecarui proprietar la intoarcerea oilor de la stana. Cantitea respectiva era inscriptionata pe un raboj si socoteala era clara.
Ce am vazut in ultimii ani la pastorii contemporani a fost faptul ca Masurisul a fost facut dupa ce "oile" au coborat de la stana. Iar performanta atinsa nu a fost nici pe departe cea imaginata de cele mai multe ori.
Sa mai zica cineva ca nu ne lipsesc ciobanii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu