Enjoying free

Really enjoying reading Free by Chris Anderson. Unfortunately after a while I feel that The lunch I am getting for free was paid by someone else already. Which raise the question in my mind: why?

Besides this, the book is for all the people in the world that fight for higher pricing or introducing one when everybody else does it for free. Thorough analysis of pricing models based on free.

And one more shoot though this should have been the freakonomiks attitude the economy of free has the business model made of by any drugs industry: free till the critical market is build and then any other extra option has to be paid for.

Eroare tehnica sau marketing de gherila genial?

Acum doua zile la stirile TV de la ora 19 si cele de noapte aproape tote posturile au vuit despre eroarea tehnica de pe un site de e-commerce (nementionat in stirea propriu-zisa, dar usor de identificat de catre cei care au cumparat cel putin odata ceva de la acest furnizor de la depozitul din Bucuresti, din imaginile aratate) care ar fi “vandut” plasme la preturi de nimic si Laptopuri la preturi de 84 de ron.

Toate bune si frumoase pana aici.

In stirea propriu-zisa mai aflam si ca valoarea estimata a “pagubei” a fost de cca 30.000 de euro si ca (ATENTIE) desi a fost o eroare, marfurile vor fi livrate la pretul afisat pe ecran. In plus vedem chiar un batranel fericit cum a primit acasa laptopul de 84 de RON (initiativa un laptop de 100 de dolari pentru foecare ar fi geloasa).

Acum primele intrebari care se ridica din punct de vedere jurnalistic sunt urmatoarele:

1. De ce acest subiect a fost o stire? Legislatia care guverneza comertul electronic din Romania este destul de aspra iar modul in care magazinul a procedat este unul perfect normal. La cursurile de jurnalism am fost invatati ca o stire nu este atunci cand un caine musca un om ci invers. Intelegem de aici ca ceea ce toti vedem de jur imprejur ca fiind normal pentru cei din presa apare ca o situatie atipica care trebuie documentata si consemnata?
2. Si-a pus cineva problema ca acest mod de making news about your self este ultima gaselnita de a obtine o promovabilitatea care la pret de rate card depaseste exponential valoarea pagubei? Cu siguranta nu. Cu 30 de mii de euro nu ar fir primit acest tip de expunere pozitiva cu acest impact.

Si uite asa s-a intamplat ca o idee care poate a fost malefic de geniala (ca sa citez pe cineva) a dat un rezultat de imagine extraordinar. Sau poate doar o eroare a generat acelasi rezultat. Cert este un singur lucru: traficul pe acel site va creste simtitor in perioada urmatoare dintr-un singur motiv: daca mai prind si eu un astfel de chilipir! Iar cunoscatorii “isi plang in pumni” ca nu s-au nimerit si ei online in seara norocoasa. In plus exercitiul de PR a fost unul absolut: Bai oamenii astia chiar livreaza si atunci vand pierd!

Si ce te poate bucura mai mult ca si consumator, decat sa vezi ca lucurile pot sa fie, chiar si din eroare... normale!

Despre premierul ideal al Romaniei si despre primarul ideal al Bucurestiului

Desi ma gandeam sa dedic acest filmuletz prietenilor specializati in macroeconomie si economistilor sefi din bancile comerciale romanesti, cred ca ceea ce au facut oamenii care apar in aceste prezentari se preteaza mai mult ca modele si profile de premieri/primari.

Pentru cei care nu au vazut prezentarea absolut inspirationala 1000% a lui Chip Conley, si performantele din traficul capitalei suediei, iata filmuletzul:

scuze publice

Pentru modul in care a fost inteleasa o postare anterioara, stearsa acum, cer scuze in mod public celor care s-au considerat vizati de ea. O parte din ei erau identificati virtual ca vecini ai mei.

Le multumesc celor care mi-au atras atentia si sper ca acest mesaj sa fie unul care sa consfiinteasca bunele intentii.

la ceas aniversar - o poveste despre aproapele nostru

Poate ati mai lecturat-o, si o stiti, dar eu am scapat-o si am primit-o pe mail, in anul in carepe langa multe alte lucruri minunate s-au intamplat urmatoarele: unul din ciresii plantati anul trecut a facut cele mai frumoase flori si cele mai gustoase cirese, iar intelepciunea a luat chip ingeresc si a venit in persoana in preajma-mi.

O poveste despre prieteni, dusmani si vecinatati!

Cocalarul şi vinul sfinţit


Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunnidu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.

Când m-am mutat în cartierul Militari, apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.

După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:
Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom' profesor.

Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat: Dom' profesor e de-acum fratele meu şi trebă să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.

Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.

De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre "cei buni" şi "cei răi", dintre interlopi şi universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.

Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher - cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani înainte de termen.

Eliberarea lui a fost un eveniment pe care gaşca trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar versuri precum: "puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie" ori "n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor" au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. "Dom' profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept" a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie - eliberatorul lui Mădălin.

În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică - lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.

Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu - idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin s-a şters tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi personaje mai actuale.

În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toşi călugării au făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.

L-am privit cu atenţie - era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe Muntele Sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani ("ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul"). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.

Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat: Dom' profesor, nu mă recunoşti?

Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani.
Mădălin? - l-am întrebat nesigur. Varsanufie acum, mi-a răspuns.

M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.
Știam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.
Despre ce vorbeşti? - l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?

Nu dom' profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ții minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent - o peşteră săpată în stâncă lângă mare. într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină puternică ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.

Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.

La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Șmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Gelu Frumuşelu.

Ajuns în Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.

Ieri însă sora lui Sile Șmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am expus acest plan unui important lider politic, apropiat al Preşedintelui Traian Băsescu.
Eşti nebun? - m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.

PS

Povestea este reala, ea a fost publicata in ziarul Jurnalul National si se cunoaste autorul ei, Bruno Stefan.
http://www.jurnalul .ro/stire- special/cocalaru l-si-vinul- sfintit-540904. html
Daca o sa cautati cu Google o sa aflati ca el a a scos carte (un studiu sociologic) despre penitenciarele din Romania (lucru spus si in articol).
http://www.euroinst.ro/titlu.php?id=742
Un prieten de al meu are numarul de telefon al lui Bruno Stefan de la un amic de al lui. Acesta l-a sunat si l-a intrebat daca povestea este autentica. A spus ca da, numai numele persoanelor au fost schimbate ca sa le pastreze anonimatul.

Managerul, consultantul si noi restul lumii in viziunea unui guru

"Cartile despre perfectionarea managerilor, de pilda, au in vedere cu adevarat un om al tuturor vremurilor atunci cand vorbesc despre managerul zilei de maine. Ni se spune ca un manager de rang inalt ar trebui sa aiba calitati exceptionale de analist si decident. El ar trebui sa lucreze bine cu oamenii si sa inteleaga organizatia si relatiile de autoritate, sa fie bun la matematica si sa aiba idei artistice si imaginatie creatoare. Se pare ca se doreste un geniu universal, iar geniile universale au fost intotdeauna ceva rar. Trecutul rasei umane indica cu tarie faptul ca singurele persoane care exista din abundenta sunt incompetentii universali. Prin urmare, va trebui sa ne inzestram organizatiile cu oameni care exceleaza in cel mai bun caz la unul din aceste capitole. Si apoi este foarte probabil ca acestora sa lelipseasca orice in afara celor mai modeste abilitati cu care sunt inzestrati ceilalti." zice Drucker in cartea sa despre decizie si eficacitate.

Tot in cartea sa are o mentiune extrem de interesanta despre ce este consultantul: "In primul rand un consultant nu are alta autoritate decat cea care i-o confera propriile cunostinte so trebuie sa fie el insusi eficace altfel nu are nicio valoare. In al doilea rand consultantul eficace depinde de oamenii din organizatia beneficiara in efortul sau de a-si duce la indeplinire sarcinile asumate. Eficacitatea lor este, asadar intr-o ultima analiza, cea care stabileste daca un consultant are o contributie pozitiva si obtine rezultate, daca acesta este doar un centru de costuri sau, in cel mai bun caz, un bufon de curte."

iar despre noi, restul lumii, ne ramane cum sa spun, o singura alternativa, hm, nu pot sintetiza decat cu ceea ce spunea in ultimul samurai in jurnalul sau personajul principal despre localnicii din satul unde fusese tinut captiv de samurai:

"Everyone is polite. Everyone smiles and bows.But beneath their courtesy,I detect a deep reservoir of feeling. They are an intriguing people. From the moment they wake...they devote themselves to the perfection of whatever they pursue. I have never seen such discipline.I am surprised to learn that the word "Samurai" means "to serve"...

Din intelepciunea sugarilor – partea I

Lucruri demult stiute (n.a. si de noi) si parca prea devreme uitate

Trezirea:

Primul lucru care te frapeaza la un nou nascut este ritualul de trezire: se intinde mult, din toate madularele, scanceste putin zgomotos, dar placut, si spunem noi isi dezmorteste oasele. Aflu din lecturi paralele ca intelepciunea taoista precum si cea de sorginte yoghina (indiana) ne invata sa practicam acelasi mod de trezire (dealtfel caracteristic si la animale), procesul de adormire fiind oarecum unul reversibil. (nu intru aici in detalii dar cei care stiu cate ceva despre Pranayama inteleg la ce ma refer)

Cum ne trezim noi ca si adulti? De cele mai multe ori sarim in papuci, facem un dus, radem o cafea si o stergem in valtoarea cotidiana de parca fara noi nimic nu se misca in lumea asta.

Alimentatia:

Tot un nou nascut va fi in masura sa te invete pe tine ca si adult ca anumite nevoi de baza, in aceasta situatie, alimentatia, nesatisfacute la timp, creeaza o stare de nervozitate care se manifesta intr-un mod variat. Cu vremea, adultii disimuleaza destul de bine lipsa unor mese peste zi, dar comportamentul individual demasca in cele din urma irascibilitati care in functie de sex sunt etichetate fie misogin fie sexist.

Si tot aici despre „nemestecare”. Un bebelus care inghite lacom lapticul il bati pe spate iar „ragaiala” devine astfel un semn de tihnire a mesei proaspat luate. Ca adult inghitim repede, pe fuga, si nemestecand pana cand mancarea se omogenizeaza si devine o pasta usor digerabila de instestine si simpla eliminare a aerului pe unda dintre cele doua cai posibile devine sanctionabila de conduita sociala. (din cate stiu parca doar la japonezi si/sau chinezi a ragai dupa masa constituie un compliment pentru cel care a gatit masa).

Scaunul:

Preocuparile scatologice dispar cu timpul din bagajul cultural si de lucru al medicilor contemporani, ele ramanand un capriciu al geniului lui Dali in opere hazli citibile la betie. Cu toate astea: ritmicitatea, consistenta, culoarea si mirosul devin aproape sisteme de business inteligence pentru starea de bine a unui bebelus.

Ce se intampla la adulti? Cu cat mai constipati cu atat mai bine! Glumesc J Dar nici departe nu sunt de adevar. Nu suntem atenti la ce mancam si cu atat mai putin la ceea ce defecam. Tabu cultural sau predispozitie catre medii sterile in permanenta dezinfectate si frumos mirositoare oricare dintre astea ne duc intr-o zona in care pierdem accesul la o informatie extrem de valoroasa despre starea de sanatate a organismului pe care il avem in grija.

Somnul:

Cu somnul lucurile stau intr-un mare fel. Rigurozitatea ceasului biologic, la un sugar nou nascut, in care la fiecare 3 ore se serveste masa, in intervalul respectiv mare parte dormindu-se imi aduce aminte de doua lucruri. Modul de organizare al zilei liturgice prin ceasuri (unde la fiecare trei ore este un moment liturgic) sau despre modul de organizarea al zilei de lucru pentru Leonardo da Vinci sau Mircea Eliade. Bucatile de somn putine, la interval de trei ore, s-au dovedit stimulative pentru creativitate si generoase pentru cei care au abordat acest stil de viata, cu un timp pe care nu l-am avea altfel. Desi ne nastem cu un astfel de bioritm ajungem sa facem fata unor conveniente de tipul ziua-i pentru munca iar noaptea pentru ... desfrau J mult prea devreme. Rezultatul: te uti in oglinda seara sau dimineata si in agenda de lucru si constati singur.

Va urma!

eu pe post de fotomodel in forbes - aici si gandurile lipsa

Am comis-o si pe asta! Am aparut in Forbes in aceasta saptamana la sectiunea bani si investitii cu un statement public clar: vreau cateva milioane de euro facute din unul doua proiecte personale si dupa aia sa imi vad de pensie. Asa ca primul pas a fost facut. mai urmeaza sa implinesc ce imi doresc si sa reapar eventual in topul lor. :)

Toate bune si frumoase, dar subiectul de baza era acela legat de modelul multifond pe care sistemul de pensii private din Romania intentioneaza sa-l implementeze. Cum am depus un efort de documentare in acest sens pentru a raspunde la o intrebare adresata, am sa pun aici consideratiile personale. Articolul cu pricina nu a luat in considerare decat fata umana a consultantului din mine.

Asa ca iata aici si versiunea initiala:

Introducerea sistemului multifond poate fi interpretata variat. Experientele anterioare arata ca orice politica care modifica specificul pensiilor inainte de a fi implementata trebuie discutata si inteleasa in toate implicatiile ei de catre toate partile cu interese in acest domeniu (reglementator, contribuabil, industria de pensii private, sindicate, piata de capital, piata bancara etc).

Pornind de la acest principiu enuntat de Nassim Taleb:

“What is fragile should break early while it is still small. Nothing should ever become too big to fail. Evolution in economic life helps those with the maximum amount of hidden risks – and hence the most fragile – become the biggest.”

as spune ca orice initiativa, fundamentata economic, in ceea ce priveste reglementarea sistemului de pensii private din Romania ar trebui permisa la acest moment pana sistemul in sine nu devine prea mare si implicit generator de riscuri sistemice.

Daca ar trebui sa ma refer la introducerea sistemul multifond as surprinde acest demers din perspective diferite cu nuantarile aferente:

1. Perspectiva contributorului – piata in Romania, si nu numai, este intr-o faza incipienta incat este greu de crezut ca beneficiarii directii ai acestui sistem vor avea intr-un orizont de termen scurt capacitatea, disponibilitatea si orice alte resurse necesare pentru a intelege exact care este cea mai buna alternativa pentru viitorul propriu. Daca ne uitam la cotele de piata existente pentru pilonul II observam un singur lucru: au castigat cei care au avut forta de vanzare cel mai bine organizata in teritoriu. Marea majoritate au ales agentul de vanzari si ulterior numele companiei. La acel moment nici macar nu s-a pus in discutie performanta investitiei ce urma a fi facuta. Care ar fi insa acele criterii de luat in considerare la nivel individual, la acest moment, pentru fundamentarea unei decizii astazi in vederea rezultatelor de la pensie? Nimeni nu poate oferi aceste repere in acest moment, chiar daca vorbim de randamente minime garantate. Premisa de la care se pleaca este aceea ca statul este un prost administrator, populatia imbatranita este in crestere, intervalul de cotizare a scazut etc... deci riscul sistemului de pensii de stat pentru a intra in incapacitate de plata este mare. Intrebarea care se pune din perspectiva contribuabilului este: pot sa am mai multa siguranta intr-o pensie care vine din partea unor institutii a caror distributie a portofoliului de investitii „lipsit de riscuri” include predominant titluri de valoare emise de stat sau garantate de stat? Ca individ daca te uiti in perspectiva istorica sau prin comparatie cu sistemele din tarile dezvoltate (si cu sisteme de pensii private in functiune de cativa ani) nu ai niciun orizont de certiudine. In plus lipsa unei culturi investitionale, a educatiei financiare coroborata cu inexistenta unor termene de comparatie risca sa determine alegeri emotionale mai mult decat unele rationale.

2. Perspectiva fondului de pensii – la nivelul anului 2008, conform estmarilor OECD (pentru tarile membre) fondurile de pensii au pierdut cca 5,4 trilioane de USD (aproximativ 20% din valoarea activelor nete). Ce inseamna acest lucru? O presiune extraordinara pentru un randament (de) promis/atins pe termen lung, in termeni reali (este discutabila initiativa de reglementare a randamentului minim – insa extrem de binevenita pentru intelegerea riscurilor) in conditiile unor constrangreri pe termen scurt evaluate in termeni nominali. Experienta internationala (cu precadere din zona bancara) arata ca singurele aspecte care trebuie sa fie luate in considerare pe fondul dereglementarii sunt: transparenta si un sistem functional de management al riscului. La acest moment ambele din perspectiva fondurilor sunt generatoare doar de costuri si nu de valoare adaugata. Un alt aspect il reprezinta aici evaluarea activelor din portofoliu. Ca sa dau numai un exemplu extrem, dar posibil, in Romania, Norma 3 din 2009 emisa de CSSPP stabileste ca se poate atribui un grad de risc scăzut al unui fond de pensii administrat privat daca ponderea Instrumentelor cu Risc Scazut (titluri de stat, obligatiuni neguvernamentale, instrumente financiare garantate de stat) din totalul activului fondului este intre 100%-85%. Or, ce se intampla daca aceste instrumente nu sunt lichide? Sau si mai rau sunt supuse unui risc de credit de genul celui care afecteaza acum instrumentele emise de statul grec?

3. Perspectiva statului/reglementatorului – recomandarile FMI din raportul „Romania – Financial Sector Stability Assessment” mentioneaza referindu-se la industria de asigurari si pensii private: „In both sectors, risk management, and appropriate pricing of assets and risks, are key issues.” In acest sens reglementarile si normele emise de CSSPP au inregistrat un progres vizibil pentru o perioada atat de scurta, atat in termeni de acoperire a domeniului reglementat cat si in termeni de detaliu si transparenta in comparatie cu alti reglementatori din piata. Cu toate acestea preocuparea pentru managementul riscului a fost una nesemnificativa. As sublinia aici suprapunerea de competente ale activitatii investitionale (reglementata tot de norma 3 din 2009) cu activitati specifice unei competente de management al riscului. Aparent o mica problema, competenta de management al riscului va deveni extrem de greu de implementat organizational, ulterior, atat din perspectiva costurilor dar si din perspectiva legitimarii ei functionale.

Pe de alta parte provocarea viitoare a reglementatorului pentru introducerea acestui sistem multifond va fi aceea de a crea un set de indicatori de performanta unitari si universali valabili in raport cu care reglementatorul dar si contribuabilul sa poata monitoriza si estima gradul de risc al investitiei in pensia facultativa. Practic existenta unui nivel de referinta (care va trebui sa tina seama de multitudine de factori de la nivelul veniturilor din salarii si valori mobiliare pana la stagiul de cotizare si procentul aferent si care ar fi de preferat sa nu fie stabilit politic) in raport de care sa se poata judeca performanta unui fond devine urmatoarea provocare la nivel global pentru aceasta industrie.

Concluzionand as spune ca infailibilitatea unui sistem este o chestiune care tine de perceptie si de masa critica. Dar experientele ultimilor ani arata ca orice sistem (economic/financiar) poate sa dispara . Prin urmare inchei citandu-l tot pe Nassim Taleb „ Citizens should not depend on financial assets or fallible “expert” advice for their retirement. Economic life should be definancialised. We should learn not to use markets as storehouses of value: they do not harbour the certainties that normal citizens require. Citizens should experience anxiety about their own businesses (which they control), not their investments (which they do not control).” Nassim Taleb - Ten principles for a Black Swan-proof world.

si eu pot spune ca am prevazut actuala criza!

Inventariind articole scrise de mine mai demult am descoperit ceva ce pana si pentru mine a trecut neobservat. Am prevazut criza actuala! cu o diferenta majora: pentru 2010. marturie sta acest articol:

Fantomele Creditului Ipotecar

Ultima fascinaţie a românilor în materie de achiziţii curente se dovedeşte a fi cumpărarea de case sau apartamente cu plata în rate. Ba mai mult, obsesia celor care vor o casă la un preţ acceptabil se izbeşte de dorinţa celor care vor să scoată bani buni din vânzarea unui imobil. Din confruntarea acestor voinţe câştigă pe de o parte agenţiile imobiliare (absolut ineficiente la nivelul proprietăţilor de valori mici şi medii), firmele de amenajări şi pe de altă parte băncile care acordă credite ipotecare.

Creditul ipotecar prin natura lui constituie unul dintre instrumentele bancare utilizate pe segmentul de retail care generează un venit substanţial pentru instituţia care îl acordă. Puţini ştiu însă riscurile pe care o asemenea instituţie şi le asumă în momentul în care acordă un astfel de credit pe o perioadă mai mare de 10 ani.

Un prim model în ceea ce priveşte gestionarea proastă a unui asemenea portofoliu de credite ipotecare era cât pe ce să fie oferit de filiala germană a băncii HVB. Începutul anilor '90 a generat în fosta RDG o explozie în privinţa consumului de bunuri de orice fel, prin urmare inclusiv a cumpărării şi construcţiei de imobile prin intermediul creditului ipotecar. Expertiza bancară apuseană s-a aflat atunci în faţa unei situaţii fără precedent: posibilitatea unei creşteri agresive pe segmentul de retail fără posibilitatea întocmirii unui credit scoring pe termen lung. Rezultatul imediat a fost că nemţii din fosta RDG s-au împrumutat la bănci pentru a cumpăra case iar la începuturile noului mileniu din cauza scumpirilor înregistrate ca urmare a introducerii monedei europene, a şomajului şi a altor cauze complementare nu au mai fost în stare să plătească ratele restante. Orice instituţie financiară de credit, care are de a face cu un portofoliu de credite neperformante, înregistrează în general pierderi sau costuri suplimentare nedorite oricât de mari ar fi garanţiile solicitate.

Situaţia în cauză ar putea să se repete cu uşurinţă în România anilor 2010, indiferent dacă graniţele politice ale Europei ne vor include sau nu. Dacă vom trece sau nu printr-o asemenea situaţie nu constituie miza acestui material. Cert este un singur lucru: practicile de management al riscului la nivelul oricărei instituţii financiare ce are ca obiect de activitate finanţarea altor activităţi, ar trebui să fie dezvoltate într-o direcţie care să confere măcar practicile şi experienţa traversării unei crize de acest fel.

Ingineria financiară a dezvoltat, până în prezent, produse şi modalităţi prin care orice bancă poate transfera riscurile asumate prin deţinerea unui portofoliu de credite ipotecare. Un astfel de exemplu sunt obligaţiunile ipotecare care pot fi emise chiar de deţinătorii portofoliului de credite. Totuşi un exemplu şi mai interesant în acest sens îl oferă modelul american prin intermediul celor trei agenţii (sponsorizate guvernamental): Freddie Mac, Fannie Mae şi Ginnie Mae. Toate aceste trei agenţii au ca obiect principal de activitate crearea unor puluri de credite ipotecare prin achiziţionarea lor de la bănci şi transformarea lor în titluri de valoare de tipul mortgage-backed securities.

Dar, şi în această situaţie, excepţia de regulă apare în cazul Freddie Mac. Gestionarea riscurilor existente - cu privire la rata dobânzii - la nivelul acestei agenţii guvernamentale nu poate fi făcută fără operaţiuni de hedging pe piaţa instrumentelor financiare derivate. Despre ce se întâmplă în momentul de faţă la Freddie Mac nu vom ştii decât peste câţiva ani. Acum, pe lângă demisia a trei directori executivi în luna iulie şi a CEO în luna septembrie comisiile de control au dat un prim verdict: Freddie Mac care deţine mai mult de 20 % din creditele ipotecare acordate la nivelul SUA înregistra - la sfârşitul anului 2001, valoare pentru sfârşitul anului 2002 urmează să fie recalculată - expuneri de 1,7 miliarde dolari pe piaţa derivativelor. Valoarea nominală a acestor expuneri a fost 661 miliarde dolari.

Oricum am privi aceste cifre un lucru e evident: e foarte mult. Dacă situaţia Enron se va repeta, modelul Freddie Mac ar putea fi doar un studiu de caz pentru studenţii de la finanţe. Sau poate un model pentru pieţele emergente care se grăbesc să recupereze în 10 ani ce au câştigat economiile dezvoltate în 100?

Ce înseamnă aceste cifre, în cel mai rău dintre scenariile posibile, pentru cei care au cumpărat case pe baza creditului ipotecar? Dacă legislaţia o va permite: pierderea dreptului de proprietate asupra imobilelor în cauză dacă nu sunt achitate altfel, sau nu se ajunge la o altă înţelegere.

În cele din urmă, cert rămâne un singur lucru: casa ta nu e ta cât timp ai rate de plată!

Acest articol a fost scris de mine si publicat in revista Banii Nostri in 2003.

poezia de la macro

Multumita unui coleg de suferinta :) am aflat ca exista poezie si muzica

in aceasta disciplina: macroeconomia. Inca mai cautam pentru micro...

Lema lui Tudor

Nu stiu daca mai exista, nici nu am cercetat. Ii las pe cei care se preocupa de drepturile de autor sa o faca. In ceea ce ma priveste, in exercitiul acesta de a mai trece prin bancile scolii, inca odata in viata, am aprofundat sensul unei ziceri: Orice inveti atunci cand ai ocazia sigur o sa iti foloseasca la un moment dat!

Ceea ce nu stiam, dar am concluzionat in aceasta seara este reversul acestei ziceri, mult mai dur si mai aproape de realitate:

ORICE NU INVETI ATUNCI CAND AI OCAZIA, SIGUR, O SA ITI TREBUIASCA LA UN MOMENT DAT!

twitter vs blog in 2010?

de cand cu twitterul am devenit adeptul haikului contemporan. mai putina vorbarie mai multe idei fiecare dintre ele sau mia multe condensate in 140 de caractere cu linkul de rigoare cu tot.

si cum astea nu le-am postat pe blog pana acum, iaca si linkul aferent: http://twitter.com/razvancik

si pentru ca tot a inceput anul, si poate o sa mai scriu si poate o sa mai am ceva de spus si poate o sa fie si ceva interesant va urez probabil cea mai buna urare: la multi ani neplictisiti si cu povesti de povestit!

si nu uitati sa traim ca trebuim!

acelasi, un pic mai departe de copilaria lui,

razvan [cik - cica ideile konteaza!]