What makes you a Storyteller? (II)

Vorbesc in mod curent in cadrul evenimentelor, in cadrul echipelor unde derulez proiecte, in cadrul cursurilor proprii sau subcontractat. Si, ceea ce am observat, mai ales atunci cand povestesc, impactul asupra atentiei audientei (macar ceea ce pot percepe la nivelul limbajului noverbal) este maxim. Nimeni nu pare sa fie interesat sa faca altceva, toti asculta. Unii reactioneaza si comenteaza, altii doar zambesc. Audienta este vie, freamata sau e inmarmurita! Si asta indiferent de limba in care vorbesc. (pana acum am testat doar romana si engleza)

Pentru cei care vorbesc de regula in fata unui public familiar sau strain si mai ales cei care fac asta in mod curent, profesional, a spune o poveste inseamna a transmite intr-un mod foarte subtil ceva ce in cuvinte, slideuri sau altfel de diagrame si imagini nu poate fi suprins si explicat. De ce? Prima explicatie te duce inapoi in vremea copilariei, atunci cand povestea era principalul mod de a desoperi o lume noua, captivanta si aparte. Asa se face ca frecventa pe care te situezi atunci cand rezonezi cu povestea si povestitorul ajuta foarte mult la intelegerea pildei din spatele ei. Sau cel putin asa ne place sa credem, unora dintre povestitori. 

Totusi, desi ne amintim foarte rar ceea ce ni se povestea atunci, cand eram copii, starea aceea de ascultare de poveste ne trezeste un sentiment launtric de liniste, pace, de confort, chiar de placere. As spune asemenea lui Florin in valea aducerii aminte din basmul lui Eminescu:
[...]
Porni în lume, singurel, în toiu-i.
Îl duce calu-i frățior cu vântul ­
De aur păru-i și frumos e boiu-i,
Fecior de-a drag, cum n-a văzut pământul,
O stea el pare-n neamu-i și în soiu-i ­
Cu bine meargă-mi și să-l ție sfântul.
Ajunse-o vale mândră și frumoasă ­
Părea că-i chiar grădina lor de-acasă.

Și sub un tei el de pe cal se dete,
Se-ntinse leneș jos, pe iarba moale ­
Din tei se scutur flori în a lui plete
Și mai că-i vine să nu se mai scoale.
Și calu-i paște flori, purtând în spete
Presunul lui și șeaua cu paftale,
În valea de miros, de râuri plină,
În umbra dulce bine-i de odină.

De-a lui bătrân el își aduse-aminte,
Cum îl lăsă și cum porni în lume,
Dorind cu o iubire-așa fierbinte:
O umbr,-un sunet, un nimic, un nume.
L-apuc-un dor de țară și părinte,
Tot ce-a dorit ți pare-atunci că-s spume,
Și când pe calul lui el iar se simte,
Napoi apucă, peste drumuri strimte.
[...]
Dar, Florin, in loc sa ajunga la Fata din gradina de aur, a facut drum intors. Semn ca memoria din valea aducerii aminte nu este intotdeauna buna pentru audienta. 
Cu putin inainte sa plece, Sfanta Miercuri il sfatuise sa nu sada in acea vale daca vrea sa ajunga la destinatie:
[...]
Alai, convoi, îi zise atuncea sfânta,
Napoi trimite, nu lua nimica,
Și singurel te du de-ți cată ținta,
Căci strimt e drumul și e grea potica.
Ia calul meu cel alb; el se avântă,
Ca gândul zboară-n lume fără frică,
Dar dacă vrei s-o afli, ține minte:
Nu sta în valea-aducerei aminte.
[...]
Prin urmare, desi de multe ori starea de poveste ne aduce emotional intr-o vreme in care ascultarea de poveste insemna ceva, sensul/mesajul povestii poate sa scape. 

Capcana cea mai mare, in care poti sa cazi ca si povestitor, este sa crezi ca daca modul de a povesti e memorabil si mesajul si cimilitura din spatele povestii sunt deopotriva memorabile! (abrupt spus: tonul face muzica!)

Ei bine, cum poti sa stii cum ar fi cel mai bine sa iti construiesti povestea sau sa o sustii?

Un mod de face acest lucru posibil, l-am intalnit formulat intr-un mod paradoxal, in capitolul 56 din  Tao Te King de Lao Tzu:

"Those who know do not talk.
Those who talk do not know.

Keep your mouth closed.
Guard your senses.
Temper your sharpness.
Simplify your problems.
Mask your brightness.
Be at one with the dust of the earth.
This is primal union.

He who has achieved this state
Is unconcerned with friends and enemies,
With good and harm, with honour and disgrace.
This therefore is the highest state of man."

Deci, cei care stiu nu vorbesc, iar cei care vorbesc nu stiu!

Asa sa fie oare? :)

what makes you a Storyteller?

Dupa ce am descoperit ca procrastinarea nu ajuta si poate fi combatuta, am hotarat, in ceea ce mapriveste, ca disciplina scrierii regulate pe blog poate face minuni. Asa cum de altfel s-a intamplat si acum 4 ani cand am inceput. Dar am uitat curand si am fost mai impresionat de faptul ca, daca amesteci problemele personale cu cele "ideale", sfarsesti prin a descoperi ca puterea cuvantului scris e aproape la fel de mare ca si cea a gandului. (pe scurt si abrupt: gura bate c***l!)

Acestea fiind spuse, imi propun sa reincep sa public cu regularitate despre subiecte care ma preocupa, imi arata lumea intr-un fel in care nu o vedeam pana atunci si mai mult decat atat ma ajuta sa inteleg ceva ce anterior ignoram sau etichetam cu superficialitate. Cum? Cuvant cu cuvant si bineinteles cum altfel decat intreband? :)

Altfel cum sa pot sa spun despre mine ca sunt povestitor daca doar le spun si nu le scriu?

Pe curand deci!