O serie de filme incearca sa ne pregateasca pshihologic pentru momentul in care clonele de langa noi nu vor fi neaparat fiinte umane ci roboti cu infatisare umana. Oricat de futuriste ar parea aceste proiectii, interesant mi se pare felul in care de fiecare data acesti roboti (de regula masini de razboi - i.e. o fi vreun semn de vreme ce si internetul a aparut initial ca o forma de comunicare in cadrul armatei) descopera disimularea, emotia si irationalul deciziilor umane. Felul in care ulterior robotii dezvolta aceste atitudini ii transforma in figuri iubite pe micul sau marele ecran. Una dintre ele a devenit atat de iubita incat a devenit Guvernatorul Californiei.
Si totusi in efortul robotilor de a invata modul de reactie in cazul unei situatii care comporta emotii aduce intotdeauna in fata intrebarea : Dar de ce ai reactionat asa ? Nu e logic ?
Si acum sa ne transpunem fiecare dintre noi in absurdul cotidianului in care un imbecil iti taie calea in trafic in ultima clipa desi puteai sa intri in el. Intrebarea pe care ne-o punem cu vadita pasiune: de ce a facut asta? nu e logic ca puteam sa intru in el?
Si atunci nu pot sa nu ma intreb care este de fapt granita pana la care trebuie sau putem fi logici si care este limita pana la care putem sa ne acceptam emotiile si sa ne si bucuram de ele? De unde sa incepem sa ne speram ca am devenit roboti, si de unde pre-umanul emotiei ne muta in cu mult in urma in lantul trofic?
Si intrebarile nu se termina aici. Cum iei decizia in fapt in situatii la care ne place sa ne raportam ca persoane rationale si pline de logica, dar unde reactionam in fapt extrem de patimas si vadit sub influenta emotiilor?
